H. – numele casei. Elemente de art nouveau şi rococo (pilaştri, ferestre). Mici coloane din mahon, subţiri. Numele – după un ţinut natal din M. al proprietarului. Soţia acestuia, o doamnă în vârstă, cu eşarfă şi torsadă elegantă, foarte amabilă, ne întâmpină. Se oferă să ne spună povestea casei şi ne arată biblioteca somptuoasă. Iederă uscată prinsă de ziduri, atârnând în liane groase, de unde impresia înşelătoare de părăsire. Ştiu bine că e un monument al lumii vechi, n-o să-l mai întâlnesc niciodată.
Într-un anticariat, un volum vechi (~1880) din Fabulele lui La Fontaine, foarte mic. Flash. Tipul întâlnit odată în tren şi care, întrebat ce citeşte, a scos din buzunar un Rimbaud vechi la fel de mic, roşu, cu coperta bine legată. Nu se despărţea de el niciodată.
De ce nu am avut tradiţie de stânga, ca toate ţările din jur. Rapid, din două motive mari: pentru că am fost un popor de ţărani 95% (ţărani fără pământ) şi pentru că n-am avut cultură urbană. Ca atare, proprietatea şi Dumnezeu au fost singurele idei politice pe care poporul le-a înţeles. Stânga e o tradiţie eminamente urbană.
Trebuie să înţeleg: de ce îmi inspiră un dezgust înspăimântător bârfa şi cei care bârfesc (mai ales bărbaţii), cei care intră în sufletul altora pentru a afla noutăţi, a smulge confesiuni sau a influenţa mersul lucrurilor, şi de ce dispreţuiesc ideea de polemică. Impuls teribil de refractar la indiscreţie. Violent şi ultimativ. E absurd, pentru că nu e vina lor, când stau cu pupilele dilatate şi ascultă; sunt răi fără să vrea; dacă ar putea să se schimbe, s-ar schimba; dar nu pot. Uneori resimt o silă fizică, în sensul că pot simţi în gură gustul amar de la propria-mi fiere, o greaţă fizică. Cred că aş putea asista la strivirea lor fizică. Dezgust colosal şi inexplicabil, deoarece prin fire şi convingeri sunt cu totul altfel, detaşat, amoralist, indiferent.
– epoca: diferenţa dintre nobil şi ignobil e de negăsit.
– să fii ‘o stea’ (Nietzsche), să ai un ţel mai mare decât viaţa.
– să-ţi rarefiezi cuvântul. A nu mai contribui la inflaţie, interactivitate, infinitate nulă.
Solitudinea e sabotată peste tot. Socializare etc., o ‘reunionită’ permanentă. Paradox al socializării obligatorii, în epoca individului.
– înlocuirea salvării prin ‘uşurare’.
‘We must reconcile ourselves to a season of failures and fragments.’ (V. Woolf)
Sensul ar fi: trebuie ajuns la acel stadiu care să nu mai poată fi redus la un stadiu ulterior.
Vermut Noilly Prat, gin Finsbury (Beefeater-ul e gol). Un martini agreabil. Lumini, noapte. Aş putea rămâne aşa multă vreme. Aş putea să nu mă mai întorc.
Într-un anticariat, un volum vechi (~1880) din Fabulele lui La Fontaine, foarte mic. Flash. Tipul întâlnit odată în tren şi care, întrebat ce citeşte, a scos din buzunar un Rimbaud vechi la fel de mic, roşu, cu coperta bine legată. Nu se despărţea de el niciodată.
De ce nu am avut tradiţie de stânga, ca toate ţările din jur. Rapid, din două motive mari: pentru că am fost un popor de ţărani 95% (ţărani fără pământ) şi pentru că n-am avut cultură urbană. Ca atare, proprietatea şi Dumnezeu au fost singurele idei politice pe care poporul le-a înţeles. Stânga e o tradiţie eminamente urbană.
Trebuie să înţeleg: de ce îmi inspiră un dezgust înspăimântător bârfa şi cei care bârfesc (mai ales bărbaţii), cei care intră în sufletul altora pentru a afla noutăţi, a smulge confesiuni sau a influenţa mersul lucrurilor, şi de ce dispreţuiesc ideea de polemică. Impuls teribil de refractar la indiscreţie. Violent şi ultimativ. E absurd, pentru că nu e vina lor, când stau cu pupilele dilatate şi ascultă; sunt răi fără să vrea; dacă ar putea să se schimbe, s-ar schimba; dar nu pot. Uneori resimt o silă fizică, în sensul că pot simţi în gură gustul amar de la propria-mi fiere, o greaţă fizică. Cred că aş putea asista la strivirea lor fizică. Dezgust colosal şi inexplicabil, deoarece prin fire şi convingeri sunt cu totul altfel, detaşat, amoralist, indiferent.
– epoca: diferenţa dintre nobil şi ignobil e de negăsit.
– să fii ‘o stea’ (Nietzsche), să ai un ţel mai mare decât viaţa.
– să-ţi rarefiezi cuvântul. A nu mai contribui la inflaţie, interactivitate, infinitate nulă.
Solitudinea e sabotată peste tot. Socializare etc., o ‘reunionită’ permanentă. Paradox al socializării obligatorii, în epoca individului.
– înlocuirea salvării prin ‘uşurare’.
‘We must reconcile ourselves to a season of failures and fragments.’ (V. Woolf)
Sensul ar fi: trebuie ajuns la acel stadiu care să nu mai poată fi redus la un stadiu ulterior.
Vermut Noilly Prat, gin Finsbury (Beefeater-ul e gol). Un martini agreabil. Lumini, noapte. Aş putea rămâne aşa multă vreme. Aş putea să nu mă mai întorc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu