In timpul unei calatorii (nici nu-mi aduc aminte in ce loc si cind anume!), vazusem undeva la tara o gradina de vis, cu meri incarcati de rode, cu peri si ciresi nodurosi, batrini de cind lumea, cu vita de vie si cu multe altele, iar imaginea aceea avea sa ma urmareasca mult timp, pina cind intr-o zi reaparu in mintea mea sub forma unei dorinte: aceea de a-mi cumpara si eu una. Dupa mai multe ezitari, m-am hotarit, in sfirsit, am inceput sa caut prin ziare si pe site-uri pina cind am gasit un om dispus sa-mi vinda un hectar de padure pe banii pe care-i economisisem. Afacerea se dovedise promitatoare, singura hiba pe care o avea, era distanta de locuinta mea, trebuind sa iau trenul si sa merg aproape o zi si o noapte pina acolo. Taranii din zona se aratara intelegatori cu mine, aflind ca sint de la oras, tocmai de la mana dracului, imi imprumutara diverse scule, pe care nu le aveam ( imi mai cumparasem si eu citeva) sau ma indesara cu sfaturi (fiindca eu nu prea stiam nimic!).In primul an, nu reusisem sa curat toti pomii fructiferi sau via, nici sa-i stropesc, asa ca recolta fusese saraca, sub asteptari. In al doilea an, fiind mai tot timpul departe de gradina, nu observasem primele semne ale bolii care daduse in vie si in pomi, asa ca atit via cit si pomii incepusera sa se usuce, rind pe rind, spre bucuria vecinilor care aveau nevoie de lemne de foc. In al treilea an, din gradina mea nu mai ramase decit o pirloga, plina de iarba si de buruieni.
Un satean mai hitru ma sfatui atunci sa transform locul intr-o pista de aterizare pentru elicopterele Salvarii sau ale Pompierilor. Din clipa aceea n-am mai trecut niciodata pe acolo, lasind locul parasit, si renuntind definitiv sa mai dau curs unor asemenea indemnuri. „ Tristetea, observa Khalil Gibraan, este doar un zid intre doua gradini”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu