Ochii lui carpui straluceau de dragoste..pana sa vad ca de fapt erau lacrimi. Atunci m-am uitat in jos si am vazut la picioarele lui valiza care, in realitate, sta de zeci de ani pe dulapul din camera lui. Eram destul de nedumerita, cu toate ca intelegeam ca el pleca undeva. L-am intrebat de ce are valiza dupa el si ce se intampla cu inima batandu-mi tot mai tare. Nu zicea nimic, doar se uita la mine cu lacrimi in ochi zambind. Soarele stralucea pe langa noi, era un apus minunat, unul din cele mai frumoase vazute. Intr-un final mi-a raspuns cu o voce calda si joasa, ca si cum imi spunea o poveste, ca a venit momentul ca el sa plece si in valiza nu are de fapt prea multe lucruri, ca se va descurca sa o care pana la destinatie. Eu am crezut in acel moment ca el pleaca la Bucuresti, asa ca i-am urat drum bun spre verisoara mea care sta acolo. El a dat din cap in semn ca ‘nu’ cu acelasi zambet enigmatic. Atunci am inteles cu o groaza tot mai mare ca acea calatorie a lui era genul de calatorie din care nu te mai intorci.. si m-am trezit plangand. Si am continuat sa plang vreo 15 minute cat am stat atipita pentru ca pe jumatate inca eram in vis. Inca vedeam figura linistita, impacata a tatalui meu in gara.
Asta inseamna teama de abandon familial..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu