M-am îmbrăcat într-o seară, când
cerul era la granița morții .. cu o rochie de cireș, înmiresmată cu
parfum de stele și cu gust de trecut.
Reflexia îmi era oarecum distorționată în oglinda de pe holul neatins de timp și vreme, iar razele lunii ce se iveau timid de sub îmbrățișările sufocante ale perdelelor de mătase ce străpungeau fără ezitare margina scorțoasă de argint neprelucrat.
Mi-am prins părul furios și l-am lăsat să cadă .. suvițe de foc peste chipul spart de vise, eram doar o replică a ceea ce am fost cândva.. o copie fidelă a unei fotografii ce stătea agățată într-un fir de ață.. undeva pe perete.
Valuri de roșeață amară curgeau deasupra pielii de porțelan al papușii fără suflet. Era imaginea Acelei din present, Acelei ce stătea cu ochii închiși și cu gene lungi ca niște ghiare înghițind întunericul din respirația-mi înceată.
Am aruncat o ultimă privire spre judecătorul aparenței și am inspirat aerul plin de frustrare și neputință.
Am ieșit din casă mai repede decât am intrat , numai cu câteva secunde în umă.
Închid ușa.. se aude.. totul neînțeles, ecoul morții timpului, se sparge în acel moment inefabil timpul în milioane de sunete fără resentiment. În urma mea rămân numai pașii siguri și puternici, note musicale pline de suferință și regret, pline de neputință și frică, pline de reușită și eliberare.
Iar holul aceleiași clădiri ce se dărâmase cu ceva vreme în urmă a rămas mai prăfuit ca niciodată și cu un miros de coșmaruri adânci mai strident ca niciodată.
Am coborât scările în zig-zag și astfel simt cum am pierdut echilibrul privirii mele ce nu cu puțin timp în urmă era ațintită asupra teiului bătrât .. ce cândva mă iubea.
Am ieșit.. din lumea mea , din povestea îngropată în lumina soarelui de vară…
Am fugit pe aleea de piatră neagră și de catifea verde .. țipând fără oprire.. ochii îmi erau plini se stropi amari de perle, privirea încețoșată, gândul plin de aburi îmbătați de amintiri.
Și văd cum Acea stă la geamul meu și mă privește cu ură, cu resentiment, știe că am să mă întorc la ea, știe că îmi va controla gândul din nou…
Știe ca va fi singurul meu coșmar.
Dar și că astăzi trebuie să plec departe.. să găsesc ieșirea din labirintul clapelor de pian..
Reflexia îmi era oarecum distorționată în oglinda de pe holul neatins de timp și vreme, iar razele lunii ce se iveau timid de sub îmbrățișările sufocante ale perdelelor de mătase ce străpungeau fără ezitare margina scorțoasă de argint neprelucrat.
Mi-am prins părul furios și l-am lăsat să cadă .. suvițe de foc peste chipul spart de vise, eram doar o replică a ceea ce am fost cândva.. o copie fidelă a unei fotografii ce stătea agățată într-un fir de ață.. undeva pe perete.
Valuri de roșeață amară curgeau deasupra pielii de porțelan al papușii fără suflet. Era imaginea Acelei din present, Acelei ce stătea cu ochii închiși și cu gene lungi ca niște ghiare înghițind întunericul din respirația-mi înceată.
Am aruncat o ultimă privire spre judecătorul aparenței și am inspirat aerul plin de frustrare și neputință.
Am ieșit din casă mai repede decât am intrat , numai cu câteva secunde în umă.
Închid ușa.. se aude.. totul neînțeles, ecoul morții timpului, se sparge în acel moment inefabil timpul în milioane de sunete fără resentiment. În urma mea rămân numai pașii siguri și puternici, note musicale pline de suferință și regret, pline de neputință și frică, pline de reușită și eliberare.
Iar holul aceleiași clădiri ce se dărâmase cu ceva vreme în urmă a rămas mai prăfuit ca niciodată și cu un miros de coșmaruri adânci mai strident ca niciodată.
Am coborât scările în zig-zag și astfel simt cum am pierdut echilibrul privirii mele ce nu cu puțin timp în urmă era ațintită asupra teiului bătrât .. ce cândva mă iubea.
Am ieșit.. din lumea mea , din povestea îngropată în lumina soarelui de vară…
Am fugit pe aleea de piatră neagră și de catifea verde .. țipând fără oprire.. ochii îmi erau plini se stropi amari de perle, privirea încețoșată, gândul plin de aburi îmbătați de amintiri.
Și văd cum Acea stă la geamul meu și mă privește cu ură, cu resentiment, știe că am să mă întorc la ea, știe că îmi va controla gândul din nou…
Știe ca va fi singurul meu coșmar.
Dar și că astăzi trebuie să plec departe.. să găsesc ieșirea din labirintul clapelor de pian..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu